Poate mai mult decât în alte campionate, sau poate nu, antrenorul de la noi e robul vizei de flotant. În această calitate, are şi el prilejul, laolaltă cu alţi plătitori de taxe, să testeze absurditatea ionesciană a enunţului „programările online se rezolvă la ghişeul 2”. Viaţa şi angajatorul îl aşază în postura unui protagonist de serial de prin anii 1960-1970 care, deşi nu avea legătură cu antrenorii din România, se numea „Omul cu valiza”. Şi viaţa ar mai fi cum ar mai fi, dar ce te faci cu angajatorul? Cu votul lui de încredere pentru tine, care în peste jumătate dintre cazuri înseamnă demiterea ta în cel mult două săptămâni de la reconfirmare? Cu firea lui de patrician care îşi plimbă averile pe sub ochii plebeilor spre a fi admirat şi invidiat? Cu temperamentul lui, mai furtunos decât al lui Ştefăniţă Vodă când, beat de vin de Cotnari, se pregătea să-i execute pe Toader şi Nichita? Cum administrezi relaţia cu neadministrabilul? Cum recurgi la raţiune în dialogul cu un ţipar influenţabil şi instabil? Cum? Uşor de întrebat, greu – dacă nu cu neputinţă – de răspuns.
În această montagne-russe care e campionatul României, liniştitul de azi e tulburatul de mâine şi invers. Roata se învârte, ăsta fiind rostul ei. Dar parcă se învârte cam repede pentru ochii noştri osteniţi şi pentru memoria noastră care abia dacă mai apucă să-i îmbarce pe toţi debarcaţii. Drumul de la calm la vijelie şi de la şes la prăpastie e mai scurt decât o scenă de sex cu Al Bundy. Tăvălugul capriciilor patronale îi sileşte pe antrenori să fie – vorba vine – cu bagajul la uşă. Sigur, fraza e deja un clişeu, cum tot un clişeu vorbeşte despre danezii adunaţi de pe plajele lumii în 1992 ca să câştige Europeanul (aici clişeului i se adaugă falsul: danezii fuseseră informaţi de mult despre descalificarea Republicii Federale Iugoslavia şi despre cine urma s-o înlocuiască).
Anton Petrea, Nicolae Dică, Mihai Teja, Marius Croitoru – plus alţii imediat în spate. Pentru fiecare dintre ei campionatul a însemnat la un moment dat un viraj abrupt. Petrea a plecat cu spinarea vărgată de la FCSB şi acum zburdă cu Chindia. Deocamdată. Despre Dică s-a scris deja o epopee a demisiei sau a demiterii, fără ca asta să-i sporească în vreun fel liniştea şi să-i ofere tihnă. Teja e cravaşat din vorbe de când a pus punct seriei bune şi a început-o pe cea proastă. În fine, Croitoru a plecat deja de la Craiova, unde ajunsese pe post de soluţie salvatoare în vederea play-off-ului. Şi, aici e-aici, pare să fie dorit înapoi la Botoşani. Asta, fireşte, dacă se întâmplă sau dacă nu se întâmplă anumite lucruri, dintre care obligatorie e victoria cu – ghici, ghicitoarea mea? – fosta echipă antrenată de Croitoru. Small world, ar spune domnul David Lodge. Mese puţine, ar adăuga domnul Gheoghe Dinică dacă ar mai putea s-o facă.
O declaraţie de patron trebuie citită nu doar la suprafaţa, ci şi în adâncimea ei, acolo unde stau pitite nuanţele care merită desluşirea. De exemplu, patronul echipei din Botoşani trimite prin ProSport un avertisment cu două ţinte: antrenorul actual şi ipoteticul antrenor viitor (şi, small world, trecut). Enunţul 1: „Trebuie neapărat să câştigăm iar antrenorul meu ştie acest lucru”. Scurtă analiză: „Neapărat” îl întăreşte pe „trebuie” şi apasă un pic pe grumazul omului de pe bancă. „Meu” înseamnă „cu drept de viaţă şi de moarte asupra”, după moda judecătorilor din filmele americane, care spun I won’t have this in MY court. În fine, „ştie” poartă în el perfidia ameninţării vătuite. Dacă antrenorul n-ar fi ştiut, poate că ar fi existat clemenţă de sus. Aşa, având în vedere că ştie, e obligat să se întoarcă în vestiar şi la birourile clubului sub scut.
Enunţul 2: „Eu îl consider un antrenor bun (pe Croitoru – n.m.) şi vă spun că şi mâine l-aş aduce înapoi la Botoşani dacă el şi-ar schimba anumite concepţii”. În locul lui Mihai Teja, abia acum aş fi îngrijorat de-a binelea. Excepţionali când vine vorba de gramatică, patronii români au, printre alte procedee de virtuozitate, obişnuinţa de-a trece de la condiţional (mod) la viitor (timp). Pe şleau, asta înseamnă a-l transforma pe „l-aş aduce” în „îl voi aduce”, cu sau fără primenirea concepţiilor. În mod normal, nu spui aşa ceva când ai un antrenor pe bancă. Înseamnă că de fapt îl desconsideri şi nu pui mare preţ nici pe sentimentele lui, nici pe părerea lui despre cel care-l plăteşte. Înseamnă, de asemenea, că dai impresia că-l aştepţi la cotitură, gata să profiţi de primul pas greşit, chiar dacă înaintea lui, tot cu el antrenor, echipa a făcut egal acasă la Rapid.
Concluzia e la mintea cocoşului: valiza antrenorului trebuie să fie suficient de spaţioasă ca să încapă în ea, pe lângă lucrurile de purtat, speranţele şi mai ales dezamăgirile care-i jalonează viaţa.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER